Am muncit şi am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine . De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte . Şi […] acum săriţi la mine… că v-am furat munca voastra ! Bolnavule după avere !… O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine! » Moromete nu e deci setos de pământ, averea nu reprezintă pentru el un scop ci numai un mijloc de a trăi în oarecare tihnă, cu iluzia, dacă nu cu certitudinea independenţei. Când însă Paraschiv si Nilă nu inţeleg lupta tatălui cu instrumentele puterii statului,jandarmul şi perceptorul, fug şi ei la Bucureşti cu caii. Moromete e nevoit să vânda mai mult de jumatate din pământ, cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar, rata la banca şi taxa şcolară pentru fiul mai mic, Niculaie şi începe o viaţă nouă. Cu toate acestea lucrurile nu mai merg ca altădată când «timpul se scurgea… fără conflicte mari» în Câmpia Dunării : «În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea răbdare.» Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările şi faptele vieţii se stinge, liniştea îl părăseşte, şi fără linişte existenţa nu mai este o încântare ci o povară. Încercările celorlalţi de a-l atrage in discuţiile politice rămân fără rezultat. De pe stănoaga podiştei -locul vechi de observaţie- Moromete vede un drum trist şi nişte ţărani prăpădiţi care trăiesc fără să ştie că bucuria lor este înşelătoare. Când cineva îi da bună-ziua el nu răspunde. Momentul culminant al acestei crize se desfăşoară la hotarul lotului de pământ. Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete, vine întâi, dintr-un simţ înalt al paternităţii rănite. Nu faptul de aş-i pierde o parte din lot îl întuneca, ci ideea de aş-i pierde fii si liniştea care-l face să privească existenta ca un "spectacol" superior. Gândul prăbuşirii unei ordini durabile este primit cu o tristeţe rece. Înstrăinarea de starea de inocenţa în care trăise îi pare mai rea decât moartea. Deoarece dorea cu orice preţ să se împace cu fii săi el trece peste oricine şi nu lasă pe nimeni din restul familiei să intervină, astfel scena confruntării finale este magistral construită. Stăpânirea de sine este arma lui Moromete. Până în ultima clipă el spera să-şi poată recăpăta fiii porniţi pe o cale greşită. Când aceştia, pierzându-şi răbdarea, se revoltă pe fete împotriva tatălui, sparg lada şi batjocoresc casa în care crescuseră, bătrânul ţăran vorbeşte cu glas blând şi sfios, îşi ceartă nevasta, cere un foc băiatului cel mic, loveşte obrazul fetei care vociferează şi se roagă liniştit şi senin de fiii care nu vor să-l mai asculte. După această pregătire înceată, izbucnirea este teribilă: Moromete ridică parul şi loveşte fără cruţare, glasul lui devenind un urlet: "-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti!". Corecţiunea şi discursul nu au nici un efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a fetelor, iau bani si covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. Moromete bate la poarta lui Tudor Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. In ciuda loviturii năprasnice, Moromete rămâne "îndepărtat şi nepăsător". Lovitura are efect în alt plan. Omul netulburat si ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la cuvintele de salut si nu mai poate fi auzit povestind nici una din acele întâmplări care fermecau prietenii săi din Siliştea-Gumesti. Fantezia lui se închide. Omul creator este învins de omul social. Din Moromete nu mai rămâne decat capul de huma făcut in timpul unei adunări in poiana lui Iocan de către Vasilescu. Deşi cea mai importantă, istoria Moromeţilor nu acoperă toată suprafaţa romanului. Alte istorii vin să coloreze viaţa unui sat de câmpie în care oamenii, trăind sub ameninţarea unui timp capricios, continuă imperturbabil să se nască, să treacă prin întâmplări vesele şi triste, şi în cele din urmă să moară, lăsând locul altora. O astfel de istorie este şi cea familiei Pisică, istorie prezentată de Ilie Moromete la una din adunările sale în „Poiana lui Iocan”, prin care el îşi prezintă calităţile de povestitor, transformând dintr-un adevăr obişnuit un „adevăr artistic”. Astfel ne este prezentată scena treziri din familia Pisică văzută prin ochii ţăranului. În acea casă deşteptarea era ca la armată, deoarece capul familiei striga cat îl ţinea gura „Deşteptarea” iar cel mai mic dintre copii sărea în patul care era cât zece obişnuite şi ţopăia pe spatele celor care încă dormeau. Apoi începea o hărmălaie de nedescris pe care părinţii nu se sinchiseau să o oprească. Când Moromete a întrebat de ce nu dă în ei, Pisică i-a explicat că el nu apelează la violenţă deoarece ar fi gălăgie şi mai mare. Linişte s-a făcut când una dintre fete, la îndemnul mamei a ţipat, iar apoi toţi s-au pus pe treabă. Pentru a arăta simţul de răspundere al copiilor, Marin Preda ni-l prezintă pe Boţoghină care, fiind bolnav pleacă la sanatoriu lăsând toate grijile pe capul fiiului, Vatică Boţogină care îşi ia rolul în serios, şi cel dintâi semn de autoritate este glasul "aspru si neînduplecat" cu care îşi strigă sora.În roman este prezentată şi întemeierea unei familii, care însă întâmpină multe greutăţi, cea a lui Birică şi a Poinei. Prin această prezentare autorul reia tema tânărului ţăran care se foloseşte de fata unui om înstărit pentru a pune mâna pe avere, însa schimbând sensul strategiei şi umanizând timpurile. Odată cu răpirea fetei rolul lui Birică se încheie. E pe cale de a se resemna faţă de refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, însă, intervine, neaşteptat, tânăra lui femeie care dovedeşte o energie extraordinară. Polina nu-i o victimă între avariţia tatălui şi lăcomia inumană a soţului. Devenind nevastă, însa se trezesc energii nebănuite. Văzând modul hotărât în care conduce ostilităţile între tată şi soţ, avem pentru o clipă impresia că nevasta lui Birică face, structural, parte din familia Marei şi a Vitoriei Lipan, cealaltă faţă a tipologiei tradiţionale. Polina luptă pentru zestrea ei silindu-l pe Birică să secere grâul de pe pământul ei. Birică se bate cu socrul, socrul îl dă în judecată, apoi tinerii îşi pornesc singuri o casă din lut, iar casei lui Bălosu îi dau foc.